Zilele astea am văzut pe History Channel un episod din Pawn Stars, o emisiune filmată în Las Vegas care prezintă momente în care oamenii vând sau amanetează diferite obiecte. Iar la un moment dat apare un domn cu un tablou realizat de Eanger Couse, un artist american, pictat în 1885, pe care îl estima la cel puțin 75.000 de dolari și pe care cerea 50.000 de dolari.
Cei de la amanet sunt interesați să îl cumpere și cheamă un evaluator pentru a vedea tabloul. Puțin mai târziu este evaluat la un preț de 20.000 de dolari, iar Rick, unul dintre prezentatori, adaugă că ar fi nevoie și de 5.000 de dolari pentru restaurare și înrămare, fapt pentru care nu a făcut o ofertă vânzătorului din cauza diferenței prea mare de preț.
Iar treaba asta mă duce cu gândul la cei care cer sume exagerate pentru o mulțime de lucruri pe care au ajuns să le aibă în posesie și au impresia că sunt de colecție. Situația asta se observă cel mai des pe OLX și Okazii, dar și pe grupurile de Facebook dedicate anumitor colecționari. Pun mai jos și două exemple peste care am dat de curând pe OLX.
David vinde o mică colecție de timbre românești ștampilate din anii 1970 pe care cere 300 de euro. La cursul de azi asta înseamnă undeva la aproape 1.400 lei. Problema este că timbrele românești din perioada asta nu trec de câțiva lei per serie completă nici măcar în stare foarte bună. Iar de la cel mult 150 de lei, cât ar fi un preț ok, și până la 300 de euro este diferență mare. Poate că este un motiv pentru care stă cu anunțul postat încă de pe 14 februarie.
Exact aceeași situație și la anunțul lui Adrian. Cere 1.800 de lei pentru o colecție de 650 de timbre din perioada 1945-1969, cel mai probabil toate ștampilate. Iar prețul ăsta nu se justifică nici măcar dacă printre ele se numără vreo serie OSP de coli nedantelate.
Atunci când vine vorba de filatelie sau numismatică prețurile sunt făcute de cei care cumpără sau de cei care licitează în cazul în care vorbim de vreo piesă interesantă scoasă pe piață.
Poți să ai tu și două bancnote UNC consecutive de 3 lei din 1966 și să ceri 2.000 de lei pe ambele pentru că dacă nu oferă nimeni prețul ăsta este tot degeaba. Iar discuția asta se poate extrapola pe diferite ramuri, de la cărți poștale și până la monede antice.
Cred că suntem departe de cultura americanilor cu amaneturile și licitațiile. Eu mă uit în pauza de masă pe History, americanii chiar au ce să vândă. Interesantă pasiunea ta pentru timbre. Nu am văzut colecționari decât în filme sau emisiuni TV. Ai încercat să le digitalizezi? Sigur conțin niște ilustrații superbe.
Ce este prezentat în Pawn Stars este, cu siguranță, doar o parte din ceea ce se aduce la amanet. Am văzut diferite episoade în care erau cumpărate mașini de epocă, de curse, recente și modificate, dar și tot felul de alte lucruri, majoritatea colecționabile sau cu valoare istorică, precum cartonașe cu jucători de baseball, figurine cu autograf sau instrumente muzicale folosite în concerte. Legat de timbre, digitalizez cam tot ce este în stare bună și vând pentru că le am dubluri. Am câteva sute listate la vânzare pe Okazii. Îți pot da un link pe e-mail dacă îmi scrii pe adresa din pagina de contact, dacă ești curios.
Eu aș vrea să spun să priviți cu multă rezervă ce se întâmplă la Pawn Stars și alte emisiuni asemănătoare. Evenimentele de acolo nu sunt reale. Totul este un show regizat, să producă o emisiune, să fie difuzată la TV, să se facă bani din show industry, nu din activitatea de amanet. În mod sigur la începuturi a fost ceva real, dar în prezent nu e. Filmările implică actori (vezi legile de privacy). Căutați pe internet, sunt multe discuții despre asta.
Acum, revenind la firul discuției. Cine face piața? Normal, cumpărătorul o face. Poți avea orice timbru rar, de mii sau zeci de mii de euro după catalog. Atâta vreme cât nimeni nu pune o ofertă pe masă și nu este dispus să îl cumpere când tu vrei să îl vinzi timbrul nu va valora nimic. Repet, este vorba de momentul când proprietarul este dispus să renunțe la el.
Nu avem cultura americanilor în ceea ce privește licitațiile. Americanii au ce vinde. Iarăși e adevărat. Noi, românii, vrem sau nu vrem, am fost săraci ca țară. Nu vă uitați la nu știu ce colecționari din orașele mai mari, bogătași sau negustori ce și-au permis să aducă lucruri de valoare. Noi, ca ansamblu, am fost săraci. Nu am avut ce lăsa generațiilor viitoare. Dacă este în familie un abecedar din anii 1920 sau un mic bol, o tăviță de argint de la începutul secolului sau altceva, sunt prețuite ca odoarele Sfântului Petru și toți își imaginează că valorează ceva atât de mult încât deja se gândesc că suma de bani poate fi folosită ca avans pentru un apartament. Sau măcar pentru o mașină. Când ajungem la tablouri deja este cumplit.
Am văzut asta de foarte multe ori. Un diamant, mititel acolo, de 25 de puncte și ăla cu o tăietură de mină de aia veche, era socotit ca averea familiei. Cum poți să le spui că e neclar și că duce la câteva zeci de euro cel mult? Părerea mea este că atunci când vă loviți de astfel de lucruri nerezonabile să le lăsați în pace. Treceți mai departe la următorul. Nu vă gândiți la ocazia pierdută pentru că nu e pierdută și nu a fost nicio ocazie. Nu vă irosiți energia.
Mulțumesc mult pentru comentariile din ultima perioadă. Sunt consistente și aduc un plus de valoare ca informație. În mare parte se confirmă și ce am spus în articol. Prețurile din astfel de domenii sunt făcute de cumpărători. Cântărește foarte mult dacă sunt sau nu dispuși să ofere un preț pentru un obiect colecționabil. Pentru că dacă nu sunt atunci produsul nu se vinde și ăsta este finalul poveștii. Sau se vinde către un entuziast aflat la început de călătorie în lumea colecționarilor și nu face nimic altceva decât să fie păcălit. Însă și din asta se poate învăța câte ceva.
Mergi și licitezi depozitele uitate, apoi te duci la Așii Amanetului. Să liciteze ei pentru ce ai găsit. Sunt într-adevăr emisiuni interesante, dar cred că mare parte sunt show-uri.