O escapadă la Podu Turcului și câteva clădiri construite înainte de anul 1900

De ceva timp mi-am propus să vizitez din nou comuna Podu Turcului, din județul Bacău, și să vă prezint câteva clădiri interesante pe care le-am observat recent și care, din punctul meu de vedere, ar trebui consolidate, renovate și declarate monumente istorice de interes local. Din păcate, astfel de demersuri au loc destul de rar, iar la Podu Turcului nu este cazul, oamenii fiind obișnuiți să trăiască în ignoranță.

Podu Turcului este o comună din județul Bacău, formată din 10 sate și locuită de cetățeni de etnie română și rromă. Conform unui recensământ efectuat în anul 2011, populația se ridică la 4.617 locuitori, în scădere față de recensământul din anul 2002, când erau înregistrați 5.140 de locuitori. Comuna este administrată de un primar din partea PSD și un consiliu local format din 15 consilieri (zece de la PSD, trei de la PNL, unul de la ALDE și unul independent).

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna era reședința plășii Zeletin a județului Tecuci și era formată din târgul Podu Turcului și satul Dămăcușa, cu o populație de 1.973 de locuitori ce trăiau în 940 de case. În comună erau o biserică zidită în anul 1830 și o școală cu 103 elevi deschisă în anul 1868.

Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna Podu Turcului ca reședință a plășii Podu Turcului din județul Tecuci, cu o populație de 2.502 locuitori. În anul 1950, comuna Podu Turcului a fost arondată raionului Răchitoasa din regiunea Putna, apoi din regiunea Bârlad și din regiunea Bacău.

Am început plimbarea pe strada Nicolae Bălcescu, una dintre principalele drumuri ale satului, care duce în inima pieței, unde în fiecare zi de luni se organizează un târg. Când eram mic veneam des la Podu Turcului cu bunicul pentru a cumpăra pâine direct de la brutărie și țin minte că pe strada cu piața existau o mulțime de clădiri vechi, cu un aspect puțin ieșit din comun.

Au fost ușor de identificat pentru că ieșeau în evidență. Printre zecile de case și curți, parcă înscrise într-un concurs național de kitsch, două clădiri se făceau remarcate. Poate că nu pentru toată lumea, însă le-am recunoscut destul de repede după culorile șterse și ferestrele de lemn lăsate într-o parte.

Clădirea de culoare galbenă, după cum se poate vedea în cea de-a doua imagine, a fost construită în anul 1895. Nu am reușit să aflu dacă acea cojocărie mai are activitate, dar știu că clădirea ar merita consolidată și restaurată. Nici despre clădirea din partea stângă nu se poate spune că este mai nouă.

Eram indignat de privirile localnicilor, așa că nu am mai pierdut timpul. După ce am analizat, în câteva minute, cu proprii ochi, cele două clădiri din fotografii, m-am îndreptat către vechea autogară din zonă.

Am reușit să scap de privirile localnicilor pentru câteva minute, am profitat de moment și am pătruns în clădire. Nu mă așteptam la cine știe ce, însă a meritat să arunc o privire și în interior. Totul era gol, pereții erau deteriorați și crăpați, cărămida era căzută din colț în colț. O masă de biliard a fost singurul obiect abandonat pe care am reușit să îl găsesc în întreaga clădire.