Cum e să te simți … european (III)

scris de | joi, 26 aprilie 2012, 22:38 | 5 comentarii

Prima şi a doua parte a articolului.

Bazându-ne pe evenimentele şi întâmplările povestite în primele două părţi ale articolului, personajul principal, jucat de moa, nu ştiu cât de bine însă, a ajuns în Bacău. Făcând o mică retrospectivă a drumului parcurs între punctele A şi B, respectiv Podu Turcului şi Bacău (oraş), călătoria a fost acceptabilă; bine, nu ştiu de ce mint, călătoria a fost de-a dreptul groaznică: drumul rău, gunoaie peste tot unde vezi cu ochii, ţigani, manele, mirosuri insuportabile, etc. Detaliat în primele două părţi, însă!

Tocmai ce mă despărţisem de unchiul meu, Dan. Urcam în grabă scările spre casa de bilete; microbuzul meu pleca în mai puţin de zece minute; deci, aveam motive clare de a o lua la fugă! Un motiv în plus ar mai fi fost şi faptul că, după cum bine cred că se ştie, autogara Bacău este recunoscută pentru modul „excepţional” de tratare a celor ce îi aleg ca linie de transport; mai exact, durează în jur de multe minute să obţii un bilet de călătorie, iar asta, bineînţeles, când ai doar, maxim, o persoană în faţa ta. Nici curăţenia sau forţele de ordine nu sunt puncte forte.

Sună telefonul. Fiind în fugă (alergam chiar; rucsacul şi geanta le lăsasem la ghişeul de informaţii; dădusem patru lei pentru zece minute de păzit), nu-mi place să refuz persoane, deci bag mâna în buzunarul stâng al blugilor (da, sunt stângaci; asemeni tatei şi bunicului; şi celuilalt bunic; şi unchiului meu şi vărului meu şi…aţi prins ideea) şi scot telefonul. Îl ridic în faţa ochilor, însă nu prea mult, nu cumva să se întâmple să mă împiedic şi să miros betonul, şi privesc: apelant Mama. Groază; panică; tensiune; inima bătea neaşteptat de ciudat: „Oare ce doreşte? Chiar acum şi-a găsit să sune??” mă întreb în mintea-mi creaţă.

Îmi revin puţin, mă opresc la circa patru metri de ghişeul de bilete şi răspund:
– Alo? Da, mama!
– Ce faci? Ţi-ai luat bilet?
– Ce? Bilet? Nu; asta pentru că ai sunat. Chiar acum stau în faţa ghişeului. De ce?
– Foarte bine ai făcut. Nu mai cumpăra. Vine cineva la autogara şi te ia.
– Cine?
– O prietenă de servici. Are o maşină mică, albastră, cu număr de Bistriţa.
– Aaa, ştiu cine. Soţul fetei doamnei Aurora, vecină de-a noastră!
– Da. Mă suni când ai urcat.

Închid zâmbind şi mă îndrept cu paşi înceţi spre ieşire. Nu mai eram grăbit chiar deloc. Ba chiar am avut timp să servesc şi o cafeluţă la un magazin din incinta clădirii. Am dat doi lei pe ea, dar era făcută bine; mi-a plăcut. Am uitat, însă, numele localului. Mi-am luat şi bagajele de la ghişeul de informaţii şi am urcat în faţa autogării. De acolo urma să mă ridice respectiva maşină şi să mă transporte at home. Aştept. Aştept. Aştept. Trec două minute (eram entuziasmat); trec cinci; deja mă aşezam pe o bancă din apropiere. Trec zece minute! Mă…

Va urma! Staţi aproape!

Există 5 comentarii publicate la acest articol:

  1. Stefania

    Mai Ciprian, ne tii in suspans! Tare frumos povestesti. Imi place mult! Astept continuarea !
    Eu iti doresc un week-end minunat, vesel si sa ai parte de multe multe bucurii! :)

    1. Ciprian Pardău blogger

      Acesta este si scopul; de a-mi tine cititorii in suspans. Care ar mai fi farmecul, nu? Partea a patra va veni, cel mai probabil, maine, sau de ce nu, chiar la noapte. Nu promit nimic, insa! Un week-end la fel de placut!

  2. Pingback: Cum e să te simți … european (IV) « Ciprian Pardău

Ce părere ai despre acest articol?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.