Mă înscriu într-un concurs de creație literară (II)

scris de | luni, 3 decembrie 2012, 22:21 | 11 comentarii

Vă spuneam în primul articol al seriei, pe care îl puteţi citi dând click aici, că doresc să mă înscriu într-un concurs de creaţie literară, că iau acest fapt ca pe o provocare şi că voi da tot ce am eu mai bun şi tot ce am reuşit să învăţ din scrisul în blogosferă. Am menţionat „serie de articole” deoarece, cu toate că nu mi-am dorit iniţial, materialele despre concurs se vor uni sub acelaşi titlu, că şi aşa urmează să vă mai scriu cum a mers, când e festivitatea de premiere, dacă am câştigat, cum m-am simţit şi tot felul de alte lucruri ce au legătură.

Vineri, când am început, nu cred că am scris mai multe de 3 pagini A4 de text; era începutul şi, bineînţeles, mi-am dorit ca totul să iasă bine. Sâmbătă, de 1 decembrie, m-am trezit la ora cinci dimineaţa. Weekend-ul ce tocmai a trecut, m-am concentrat atât de mult pe redactarea lucrării pentru concurs, încât am ajuns să o şi visez. De aici şi motivul pentru care m-am trezit brusc din somn, cu o idee genială în minte. Am notat-o pe iOS şi-am fructificat-o de abia pe la ora 10. Îmi luasem pauză în zi de sărbătoare, deh.

Iar duminică, în ultima zi pe care o mai aveam la dispoziţie, am scris de nu mă mai puteam opri. Sincer. Am început pe la nouă dimineaţa şi am terminat târziu în noapte. Tot de aici şi motivul pentru care m-am trezit extenuat luni dimineaţă, azi dimineaţă de fapt. Tot azi am predat lucrarea şi m-am şi înscris. Ce o fi de acum încolo vom vedea. Totuşi, din ce am mai reuşit să aflu, lucrările vor fi citite, iar pe 14 vor fi studiate în detaliu pentru a se stabili câştigătorii.

Iar pentru că am promis că voi publica şi pe blog lucrarea cu care m-am înscris în concurs, vă invit să o parcurgeţi în cele ce urmează. Prima dată vrusem să o pun la download, dar apoi m-am gândit să vă scutesc de-o muncă-n plus. Se poate şi o părere la final? :D

Cerneala vieţii

“Gândurile cele mai adânci şi cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretăm că n-avem lacrimi.” Emil Cioran, “Cartea amăgirilor”

– Vrei?

Îmi ridic privirea şi mă uit la el. Gândurile-mi zboară. Fără să mă gândesc la consecinţele pe care aveam să le descopăr peste câţiva ani sau chiar peste câteva luni, i-am răspuns cu un glas puţin tremurând şi cu privirea aţintită către singura maşină ce se mai găsea în apropierea locului în care noi ne întâlneam. Adică ei. Eu eram pentru prima dată acolo, adus de Claudiu, fără nici o idee despre ceea ce avea să se întâmple cu viitorul meu. Toţi oamenii ce lucrează în clădirile din apropiere au învăţat din experienţele din trecut că acolo nu se poate lăsa un vehicul în siguranţă. Sau dacă alegi să-l laşi, măcar să demontezi roţile, să scoţi volanul, casetofonul, să iei cu tine tot ce ai de valoare prin maşină sau prin portbagaj, inclusiv levierul, şi să o legi cu-n lanţ de jur împrejur. Că nu se ştie!

– Dă-mi!

Şi-mi dă! E primul beţigaş fumegând de care m-am atins toată viaţa mea. Până acum mai văzusem doar la muncitorii ce-mi reparaseră casa acum câteva luni. Le foloseau în scurtele pauze pe care îşi permiteau să le ia singuri sau la finalul mesei de amiază. Păreau atât de relaxaţi şi atât de mulţumiţi de gestul lor… Tot la ei văzusem şi cum se aprinde, doar că norocul a dat peste mine, sau cel puţin aşa credeam, şi nu aveam nevoie de astfel de mânuieli. Jointul era deja aprins! L-am luat în mână şi l-am privit preţ de câteva secunde. Întregul grup mă privea! Unii râdeau de incompetenţa şi teama mea, iar alţii mă încurajau să trag adânc în piept. Ei ştiau ce mă aşteaptă, însă eu nu aveam nici cea mai vagă idee.

Îmi iau inima-n dinţi şi duc fumul către gură. Ţigara îl urmează! Trag încet, parcă mânat de strigătele celor din grup, până ajung în punctul în care îmi vine să tuşesc! Ţin în mine secunde bune, dar cedez! Vreau să scuip totul şi să uit c-am făcut vreodată aşa ceva! Brusc cad în genunchi, tuşind din toţi plămânii şi din toţi obrajii pe care-i am. Ochiul stâng mi se umezeşte uşor, iar prima lacrimă provocată de tutun curge din celălalt. Tocmai ce am intrat într-un cerc vicios, iar eu nici măcar nu-mi dădusem seama! Cele două fete şi cei trei băieţi din grup mă priveau de sus; eu rămăsesem în genunchi minute bune; pur şi simplu nu mă puteam ridica.

– Hai că l-am făcut pe asta…
– Lăsaţi-l. E pentru prima oară aici. O să se înveţe el cu treburile noastre.
– Să îl învăţăm să şi fure?
– De ce nu? Dar să o facem cât mai curând! Ca să tragem şi noi foloase de aici.
– De ce foloase vorbeşti tu acolo? Crezi că dacă îl punem să fure din maşini sau să vândă ţigări netimbrate în piaţă câştigăm ceva? Dacă nu e de încredere?
– Ca să nu mai vorbim despre cât de prost e! Uită-te la el cum se vaită ca o muiere-n fustă.
– Nu înseamnă că nu poate! La lucrurile de care ne ocupăm noi are potenţial. Plus că e în graţiile unora din oraş…

Aşa mi-am început viaţa de liceu. Niciodată nu mă gândeam că voi ajunge să fac astfel de lucruri sau că o să îmi cheltuiesc banii într-un mod negativ. În prima zi în care am ajuns să stau într-un grup, nici măcar nu eram luat în seamă. Mai mult de atât, fusesem adus cu forţa, dar asta nu mă deranja. După vreo zece zile începusem să fiu considerat unul de-al lor, cu toate că în momentele în care eram căzut în genunchi, după primul fum tras, fusesem şi scuipat. Dar am trecut peste! Puteam să aleg să-i port pică celui ce făcuse asta, dar nu ştiam care dintre ei era. Mă gândisem că o fată nu ar face astfel de lucruri; dar cine ştie! Am ajuns să trăim vremurile în care nici realitatea nu mai este reală, ce să mai vorbesc despre puritatea unei fete. Şi-n plus, ajungeam să îmi fac tot eu rău, că dacă urăşti o persoană, spunea Cioran, o să ajungi să te urăşti chiar şi pe tine.

Eram, în continuare, căzut la pământ. Nimeni nu se atinsese de mine în minutele acelea. Râdeau. Dar râdeau cu hohote. Înţelesesem ulterior că niciodată nu mai văzuseră persoană care să se vaite atâta pentru un simplu fum tras adânc în piept. Dar până să mai apuc ziua următoare mai era mult. Nici nu îmi ştersesem bine scuipatul de pe faţă, că ei plecaseră.

– Te sun mai pe seară! îmi spuse Claudiu. Până atunci pune-te la adăpost că lucruri rele au să se întâmple în apropiere. Au pus băieţii ochii pe o maşină nou apărută în zonă şi nu te vreau arestat din prima zi.
– Mhm, ii răspunsesem cu silă.

Şi m-au lăsat căzut. Dacă nici Claudiu nu-mi vorbea, m-aş fi simţit ignorat de toţi. Nu că nu ar fi fost aşa! Pentru ei am fost doar distracţia dinaintea furtunii. Aşa am înţeles că numesc ei „ritualul” de dinainte să se întâmple ceva ilegal. Mă simt din ce în ce mai rău. Vreau să-mi privesc ceasul, dar de abia acum observ că lipseşte. Durerea din piept m-a afectat atât de mult, că n-am mai simţit nimic în restul corpului. Nici măcar o atingere. Îmi dau totuşi seama că a trecut cam jumătate de oră nu de când au plecat ei, ci de când mi-am făcut rău singur.

– Nemernicii! Mi-au furat şi singurul lucru de preţ pe care-l mai aveam! îmi spusesem privind la bolovanii ce-mi rodeau pielea genunchilor.
– Să nu-ţi pară rău, îmi răspunse o parte din mine!
– Ba să-ţi pară, spusese alta.
– Cum să nu îmi pară rău pentru ceas? Era singurul lucru pe care-l mai am primit de la mama! Ştiu că m-am certat cu ea şi că nu ne mai vorbim de aproape o săptămână, dar îmi plăcea! răspunsesem.
– Lasă! spuse o altă parte din mine. Ăsta a fost codul de intrare în lumea pe care ţi-a prezentat-o Claudiu.

Îmi aduc toate părţile din mine la tăcere! În sfârşit reuşesc să mă ridic. Nemernicii mi-au luat până şi ţigara de alături, cu toate că am tăvălit-o prin praf. Şi-mi plăcuse atât de mult, doar, doar de nu aş face orice pentru încă un fum. Ies la stradă şi-mi spun că trebuie să ajung acasă. Mi se face tot mai rău. Nu cred că o să pot ajunge pe jos până pe Erorilor. Acolo stau eu de când mă ştiu. Nu avem căldură ori de câte ori avem nevoie, iluminat public sau asfalt, dar măcar un acoperiş şi-un blid de ciorbă acră pe masă este. Dau să îl sun pe nea Tudor. Lumea din oraş îl ştie ca cel mai de treabă şofer de taxi din toţi câţi sunt. Şi eu îl consider la fel; nu ia nici mult pe o cursă.

– Nea Tudor?
– Mda…
– Eu sunt… am nevoie de… aaaa… (mă întrerupse)
– Care eu? Că, să vă bată diavolul şi să vă scuipe Dumnezeu, toţi vă prezentaţi la fel.
– Eu, băiatul de pe Erorilor.

Puteam să îi spun numele meu, dar nu mă cunoştea aşa. El mă ştia ca pe băiatul de pe Eroilor. Că tot el m-a adus acasă şi atunci când eram rătăcit prin cloclaurile din oraşul de dinainte de oraşul nostru. Sincer, cum mă ştie omul ăsta nu mă cunoaşte nici tată. Şi-are carte la cap. Şi ochi la ceafă. A citit toate cele scrise de Cioran şi Dostoievski de cel puţin cinci ori. Îl şi înţeleg, ce să facă atunci când nu conduce… Tot de la el am împrumutat şi „Lacrimi şi sfinţi”. Ştiu că am citit-o toată pe tren, în timp ce mergeam către Craiova, la un unchi de-al meu…

– Tu erai. Zi ce vrei, că am cafeaua asta amară şi-un client de dus pe Moldovei…
– Am nevoie să mă duci acasă! Îţi dau şi bacşiş, nu-i problemă! Eu sunt pe Casei, vis-a-vis de magazinul ăla în care vinde George Grasu…
– Vin, vin. Tu stai acolo.

Şi-am stat. Mult. Că de pe Moldovei până unde sunt eu e cale destul de lungă. Iar Eroilor e tocmai în capătul celălalt de oraş. Nu că ar fi nu ştiu ce municipiu de kilometri, dar la cum mă simt după fumul ăla tras, nu prea îmi mai trebuie nimic. Şi-apropo de nea Tudor; omul ăsta e un geniu, dar nu unul normal, care apare la televizor şi se perindă prin case de cultură, ci unul anonim. N-a terminat nici măcar liceul, dar nu există client ce-a trecut prin taxiul lui şi care n-a auzit un sfat omenesc sau o vorbă de duh adevărată. Ştiu că mi-a povestit acum câteva seri că şi-a bătut profesoara de română în a X-a. Şi nu pentru că vroia să dea un exemplu inutil celorlalţi, ci pentru ca respectiva nu vroia să înţeleagă că ceea ce a scris pe tablă era greşit. O palmă! La vremea aia, nea Tudor citise o bibliotecă întreagă; până la urmă îl înţeleg, fără mamă şi fără tată ce Doamne să fi făcut la orfelinat. Dar acum e om la casa lui, cu soţie şi copil. Îl educă pe Vladimir, fiu-su, aşa cum mă educă şi pe mine. Şi pe consoartă o ţine doar în flori şi-n vin natural de ţară. Ca s-o răsfeţe.

Trec vreo 20 de minute. N-am ceas, dar îmi dau seama după soare. Şi-aud claxoane-n capătul străzii. El e clar. Că doar amândoi am montat claxonul pe maşină. Şi ştiu. Mai trec vreo câteva secunde, ajunge în dreptul meu, întoarce şi urc.

– Salutare, nea Tudor. Cu tărie mulţumesc c-aţi venit.
– Stai liniştit. Eu să nu vin după tine? He he… Hai să trecem mai întâi pe la gară să-mi iau o cafea, că p-aia amară de-ţi ziceam la telefon am terminat-o şi ia’ că imediat e seară.

Nu v-am spus, da’ nea Tudor e un fel de dependent de cafea. Şi cola. Sau orice mai conţine cofeină. Dacă o mai exista vreun produs care să aibă…

– Da’ nu-i bai, îi răspund. Parcă aş bea şi eu una! Că vreau să termin cartea de-am împrumutat-o de la dumneata. Dar să ştii că nu o fac doar ca să mă ştii de silitor, ci pentru că-mi place Cioran. Nu matale m-ai învăţat cum să-l citesc?
– Păi cine altcineva… Nu tot eu ţi-am spus şi că rămâi idiot dacă nu citeşti Idiotul lui Dostoievski?
– Aşa-i, aşa-i…
– Da’ ia mai bine spune-mi tu ce-i cu tine, că prea te văd în dungă!!
– S-a prins, îmi spun în minte!

“Că prea te văd în dungă” e vorba lui de suflet. Am auzit-o de atâtea ori şi-n atâtea contexte încât am ajuns să o folosesc şi la liceu cu unii colegi. Dar nu-i rău, c-aşa îmi mai educ şi eu persoana şi sufletul şi gândul. Alta-i problema aici. Adicătelea am ajuns în situaţia în care să fiu nevoit să-mi mint mentorul. Şi ce să îi spun acum? Parcă văd că-i torn o minciună proastă şi se prinde. Iar dacă se prinde nu-i a bună, că mă ia de-o aripă, mă da jos din maşină şi mă mai face şi afiş de asfaltul ăsta umed şi tocit. O zic pe bune, că am păţit-o tot de la el. Şi tot în maşină eram. Cadrul exact nu-l mai ţin minte, da’ îmi amintesc că l-am luat la întortocheat cu nişte bani pe care mi-i dăduse să iau pâine pentru acasă.

– Am fumat, îi răspund cu privirea aţintită la preşul noroios din cabină şi cu un glas molcom.
– Ce ai făcut? Ia mai repetă o dată!! răstindu-se.
– Am… fumat…
– Bine! De ce?
– Pentru că era şi Cla…
– Bă, sculă de basculă, ştiu că vrei să-mi zici de Claudiu. Dar nu crezi că e greşit ceea ce-ai făcut? (şi-mi dă o palmă ca s-o simt şi peste trei zile)
– Este, dar altfel nu aveam cum să mă bag în seamă…
– Dă-o dracului de cafea, hai să te duc acasă mai bine… Şi să pui mâna să citeşti din “Silogismele amărăciunii” pagina 82.

Atât mi-a spus; şi-a pornit motorul. În toate cele 15 minute de mers nu a mai deschis gura. Dar nici n-a zâmbit, aşa cum ar face-o de obicei. Îl înţeleg că e trist şi că se gândeşte necontenit la viitorul meu. L-am dezamăgit, dar ce pot să mai fac? Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că un simplu fum tras în cadrul unui grup vicios mi-ar putea strica într-un asemenea hal ziua. Simt că trebuie să spun ceva; măcar să îmi cer scuze sau să-l rog să mă ajute cu un sfat. Dar nu îmi găsesc cuvintele potrivite. Şi când îmi amintesc că de obicei vorbeam de nu ne mai puteam opri. Blocurile încep să se rărească, iar păşunile să prindă o culoare roşie. La vârfurile brazilor din orizont nu se mai vede nici jumătate din soare. Doar norii arzând şi plutind pe-un cer senin ca lava vulcanică. Deja am dat de periferia oraşului; blocurile au apus de mult, doar casele rămânând la mintea oamenilor. Stau la numărul 26, pe strada Eroilor. E-un fel de paradox, că dacă împarţi 26 la 2, dă 13. Nu mă iau eu tare după americani, dar cică ar fi un număr cu ghinion. În curând ajungem în faţa porţii. Pe sub mustaţa deasă îi văd buzele aplecate-n jos. Încă-i supărat. Iar eu încă nu mi-am făcut curaj să îi mai spun ceva. Cobor.

– Mulţumesc, nea Tud… (vorbind peste mine)
– Să citeşti pagina 82, ai înţeles? răstindu-se din nou.
– Mhm, îi răspund cu amărăciune.

Şi pleacă! Nu-mi spune nici “să rămâi cu bine”, aşa cum o face de obicei, şi nu-mi cere nici banii pe cursă. O fi el supărat, dar i-am văzut privirea. Nu era prea împăcat cu gândul că am fumat, însă era împăcat cu gândul că nu l-am minţit. Ştie că am încredere în el. Nu i-am putut citi pe chip, dar parcă-mi zâmbea din mustaţă. Era fericit că măcar m-a adus acasă şi-s la loc sigur. Mă aşez dezamăgit pe banca din faţa porţii şi privesc către direcţia în care-a luat-o maşina. Nu-i mai văd galbenul arzând în zarea atinsă de-apus, ci privesc în neştire. În direcţia aia tocmai mi-a plecat viitorul. Şi-mi dau seama de asta.

Îmi mai curăţ plămânii proaspăt intoxicaţi de fumul gros, cu aerul curat şi iau calea către casă. De la poartă până la intrare mai am doar câţiva metri, dar par a fi sute. Nu se vede pe chipu-mi senin, dar încă mă simt groaznic. Mă ridic, îmi scutur cu mişcări puternice pantalonii de praful de pe bancă şi deschid poarta. Scârţâie balamalele ca ţipetele criminalilor şi pedofililor ajunşi în iad; recunosc că nu le-am mai uns de ani buni, dar n-ar trebui să fac eu totul. Nu pătrund bine în curte că-mi adâncesc piciorul stâng în prima baltă. Noroc că nu am ciorapi şi port o pereche de şlapi scuipaţi de vreme, că de alta mă luam de mână cu cerşetorii din centru. Şi ziceam că arunc într-o zi câteva roabe de nisip pe trotuarul ăsta natural… Îmi scutur papucul murdar de scările din faţă şi intru. Nici balamalele de la uşă nu sună mai bine. O văd pe mama zăcând pe canapeaua din sufragerie; nu se simte prea bine de câteva zile.

– Am venit, mamă!! M-a adus nea Tudor.
– Ai mâncare pe (tuşind) … masă, dragu… le…

Arunc o privire scurtă pe masa din bucătărie la blidul cu ciorbă, apă chioară, îmi iau un măr şi urc în grabă la mine în cameră. Nu e ceva mai extraordinar de patru pe trei metri, dar mă descurc. Nu mai am calculator de când mi l-a luat nea Tudor şi l-a vândut la bazar ca să îmi pot cumpăra câteva haine de şcoală şi ceva cărţi de citit când mă plictisesc. Şi apropo de cărţi; că tot nu am altceva înafară de patul ăla vechi. Trebuie să caut cartea lui Cioran. Să citesc pagina de-mi zisese “tata”. Îmi ţin foile învelite în coperţi pe jos, bibliotecă n-am. La fel, am vândut-o. Feresc din teancurile de pe podea câteva volume prăfuite în speranţa că dau de Cioran. Pun mâna pe Dostoievski, pe Budai-Deleanu, pe Maiorescu şi-l găsesc. Deschid la pagina 82 şi parcurg toate cuvintele. Încet. Îmi trece curiozitatea. Găsesc paragraful la care m-a trimis şi-l mai citesc o dată. Gata. De abia acum îi înţeleg sensul.

“Adolescent, perspectiva morţii îmi trezea o spaimă cumplită; ca să scap, dădeam fuga la bordel sau îi chemam în ajutor pe îngeri. Dar, cu vremea, ne obişnuim cu propriile temeri, nu mai facem nimic ca să scăpăm de ele, ne îmburghezim în Abis. Şi, dacă a fost o vreme în care invidiam pe schimnicii din Egipt care-şi săpau mormântul spre a-şi picura apoi în el lacrimile, acum de mi l-aş săpa pe al meu, n-aş lăsa să cadă în el decât mucuri de ţigară.”

Trântesc cartea lângă mine, mă întind şi-mi aţintesc privirea către tavan. Încep să mă gândesc la ceea ce vroia să îmi transmită cu adevărat Cioran. Imediat mă concentrez pe crăpăturile vizibile în apropierea colţului nordic al tavanului. Mă întristez. De ce a ales să amintească de sclavii din Egipt? De ce a ocolit slugile boierilor de pe la 1700? De ce lacrimi? De ce… morminte? De ce? De ce? Simt că Cioran mă îndeamnă să fumez din nou, dar eu nu vreau asta. Sau vreau? Dar dacă a făcut întocmai nea Tudor când m-a pus să citesc paragraful ăsta nenorocit? Deodată se-aude o uşă trântită la parter. Sigur e tata, că altcineva n-a mai intrat de mult la noi. El e fumător înrăit şi consumator de alcool de când se ştie. Vine mai mereu beat acasă şi simte mirosul de ţigară cum simte câinele osul în centrul Pământului.

Urcă scările. Sigur vine la mine, că-n pod n-are ce căuta. N-are nici cum ajunge acolo, că doar iarna trecută am tăiat scările ca să avem de focuri prin casă. Bănuiesc că m-a mirosit. La vicii nu iartă. Sigur m-a mirosit. Da’ mă întreb cum de reuşeşte. Că înafară de alcool, prin vene nu-i curge altceva. Trânteşte uşa şi ţipă:

– Ai fumat? Zi, mă!
– Nu, eu nu, n-am…
– Mă, ai fumat, fi-ţi-ar mă-ta aia care te-a scuipat în lume!
– Nu eu, Claudiu!
– Ce Claudiu, jegosule? Tu ai tupeul să mă minţi în faţă?
Şi-mi dă o palmă de s-o simt şi-n ajunul Crăciunului viitor.

– De unde-ai avut, mă, monede să-ţi iei să fumezi?
– Dar nu eu, tată. Claudiu…
– Ce tot atâta Claudiu. C-aşa mi-ai zis şi dăţile trecute când te-ai apucat de furat. Claudiu şi Claudiu. De parcă el s-a chinuit luni amare cu tine-n burtă, porcule!

Şi-mi mai dă o palmă. Zice că e pentru că-l mint.

– Ia să-i spui lui spurcatul tău de Claudiu să vină pe aici. Şi cu mă-sa! Ca să-i aranjez pe amândoi!
– Eu am fumat, eu…

Şi-mi trage şi-a treia palmă, de să-mi amintesc că n-a existat niciodată Moş Crăciun.

– Ştiam, idiotule! Eu să nu simt? Eu? Eu, mă?

Şi pleacă! Îl aud cum înjură coborând scările. Nu l-am înţeles niciodată. Pe mine mă bate de să-mi amintesc cum arătam atunci când nu existam, iar de mama nici nu se atinge. Nu că ar trebui să o facă. Rămân întins în pat, cu botul plesnind a sânge. Adorm imediat în propria-mi baltă, cu lacrimi în ochi.

A mai trecut o zi.

“Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură.” Emil Cioran – “Pe culmile disperării”

Există 11 comentarii publicate la acest articol:

  1. cristy

    Vreau sa iti spun ca am citit-o pe nerasuflate, ai talent frate, te felicit la modul cel mai sincer pentru textul asta! Si sper ca indiferent de rezultatul concursului sa nu renunti pentru ca esti chiar bun… Iar citatele din Cioran sunt super tari! De la mine ai un mare 10 cu felicitari! Si inca o data, sa nu renunti sa scrii pentru ca ar fi pacat!

    1. Ciprian blogger

      Personal, nu vreau sa ma pronunt in privinta clasamentului inainte de rezultate! ;) Poate ca o sa incep o carte candva, poate chiar in vacanta de iarna! Dupa ce ma trezesc in an nou, ca de, vine revelionul si am planuri nebune in minte!

    2. Alecs

      Da, am o muză care mă ispiră :) Roman nu poliţist, ci despre viaţa de liceu, cu o poveste de dragoste etc. Şi aşa am dat prea multe detalii :))

  2. Patrik

    Salut, după cum scrii, mi se pare că eşti talentat. Se vede că ai citit multe cărţi. Cât despre ce ai scris mai sus, pur şi simplu m-ai surprins, m-ai surprins plăcut. Felicitări şi sperăm să câştigi la concurs.

Tu ce părere ai despre articolul acesta? Scrie-mi mai jos și hai să începem o discuție!